Pe locuri…fiţi gata…START!!!

Mă întreb oare la ce v-aţi gândit când aţi văzut titlul acesta?

Pe mine mă duc aceste cuvinte undeva prin anii ‘98, când doamna învăţătoare era şi profesoară de sport (pentru că aşa era pe atunci şi poate aşa va fi şi de acum înainte) şi eu eram atât de mică încât mă pierdeam printre colegii mei care se luptau să ajungă primii la finele terenului de sport care avea mai puţin de 50 de metri.

Copil fiind, nu am iubit sportul pentru că pe atunci nu erau inventate lentilele de contact şi ochelarii mei îmi erau adesea lipiţi de faţă de mingea aruncată de colega de două ori mai mare ca şi mine. Şi pe drept vorbind, nici nu mă pricep la sporturile în echipă. Un alt motiv pentru care nu vedeam în sport nimic intereseant este acela că pe atunci nu ştiam ce îţi poate oferi acesta şi mai ales nu ştiam că sportul nu e neapărat de echipă, ci mai ales o parte din noi.

În fine, am descoperit în ultimii doi ani că sportul înseamnă mult mai mult decât fotbal, handbal şi altele…După ce la BAC am avut nişte emoţii zdravene la săritul caprei şi aruncarea mingei la poarta de handal, am decis că este momentul să renunţ la ideea că sportul e groaznic şi terifiant şi am început să alerg (bineînţeles…împinsă mult de la spate).

Vara alerg, iarna nu prea dar sunt foarte mulţumită că am ajuns să alerg câţiva kilometri buni…Probabil vă întrebaţi ce m-a determinat să-mi schimb părerea despre sport. Mda…Păi în primul rând trebuie să ţin pasul „sentimental“ cu un maratonist care şi-a dat sufletul la nu mai puţin de cinci maratoane până acum, printre care cel din Paris, Budapesta, Amsterdam, Viena, Roma şi alte câteva pe lângă. Sincer, m-am simţit prost văzând că muşchii mei mai mult dorm, dar nu acesta este motivul pentru care m-am îndrăgostit de jogging.

Ideea este că am participat şi eu pasiv la două maratoane (cel de la Paris şi cel de la Roma) şi am tras concluzia că nu există sentiment mai profund decât mulţumirea şi fericirea pe care o simţi când te vezi la Finish după 42 de kilometri de luptă cu propriile puteri. Mii, zeci de mii de oameni simt deodată, în acelaşi loc, aceleaşi sentimente. Acest lucru mi se pare uimitor, dovedeşte că putem fi mai mult decât credem, mai puternici decât sperăm.

Totuşi, nu sunt ale mele aceste sentimente ci ale altora însă am văzut emoţia şi entuziasmul din privirile maratoniştilor la Start şi fericirea şi epuizarea din sufletul lor la Finish. Ca să fiu sinceră, eu cred că aceste competiţii sunt adevărate eliberări fizice dar mai ales psihice ale alergătorilor şi unele din puţinele evenimente din lume care adună zeci de mii de oameni cu aceleaşi plăceri şi aşteptări.

MINUNAT…aş spune.

Oricum, eu am început să alerg (doar doi kilometri azi) şi am început să visez iar la maratoane şi mă gândeam că poate…cândva…undeva…peste multă facultate şi masterate voi simţi şi eu entuzismul de la Start şi împlinirea de la Finish.

Mă întreb, oare câţi dintre noi detestăm sportul din cauză că purtăm ochelari şi am primit mingi în faţă în copilărie sau pur şi simpul pentru că nu ştim ce înseamnă şi ne sperie cuvântul „kilometri“?