“Ascultă liniştea.”

După ce te-am înghesuit afară, înapoi pe planeta ta ostilă, dinozaurii tăi plini de gunoi m-au huiduit zilnic, florile tale, Maria mi-au umplut nopţile de vomă albă, iar dimineţile au căzut la genunchii tăi loviţi şi proşti.

Am ascultat liniştea zeci de ore, mi-am făcut vânt de pe scară în mii de dăţi şi încă strâng buretele de oţet în pumn. Am încetat să mă conving că urmele tale, lăsate de lupi, pe tavanul meu nu sunt folositoare, ba din contră le ud zilnic cu propria salivă şi ura mă iubeşte mai mult.

Vreau înapoi fiecare gând pus în comun, eu nu-mi afund munca în balta bătătorită de ipocrizie în care te scalzi cu vulgaritate şi prostie. Nu trebuie să-mi dovedeşti nimic, nimic ştiu ce înseamnă. Am inspirat un an lângă un coş de gunoi, crezi că viermii din Eva l-au impresionat pe drac? Sunt dac şi un drac, sunt fad şi un mat, sunt mort şi un viu. Te sperii şi înviu.

Mâine e o zi nouă, scriu pe mirosul de portocală un sunet de speranţă, iar oamenii vor crede că am renăscut, îi pot face să zâmbească, să creadă în magie şi frumosul unei drame, mă pot bucura de inocenţa unei jucării umane, iar apoi să-l ascult pe Tchaikovsky arzând precum vodca liniştea pe scaun. Dar nu, nu aşa îţi vei aminti de mine. Îţi vreau fiecare electron ce duce la patinoarul muştelor din capul tău mort  şi fiecare celulă tocată fin şi încet, chinuitor. Vreau să râd. Vreau să te aşezi pe canapea, să-ţi pui o cafea, o ţigară, altceva? Acum ia spuneţi, dragi degete moarte, de ce?! Ia spuneţi, cum se simte arsura de cafea proaspătă, neagră? Vă place culoarea pixului meu negru? Dar sângele, ce ziceţi de el? Mai e sărat?Mai e negru? Părul se mai toacă? Ciocolata mai e dulce? Hai, nu-mi spuneţi că alunele sunt moi! Ascundeţi-vă de mine sub nori, uitaţi de violet şi mutaţi-vă la pol, la cel nord.

Frigul mă purifică, mă face alb şi nepăsător la glumele tale de iubire viciată, gunoiere. Mi-am împărţit creierul în camere mici de pensiune, am şi o curte mică în care-mi fumez ţigara înmuiată în cafea. Mai te apropii de mine să vezi ce fac, iar apoi pleci nepăsătoare în bucătăria noastră cu fum, singura în care pot intra. Dormitorul e plin de mizeria ta vărsată pe dorinţele mele şi plăcere. Ar trebui să-ţi aminteşti, ar trebui să doară, dar nu-ţi scoţi ochiul maro de sub tomberon.

Uită-te la mine. Ştii bine că am stat mereu în prima linie şi că nu regret nimic, orice ar fi, nu regret nicio literă de mai sus, nu regret nicio atingere sau sărut, nu regret niciun sentiment şi nici nu-i pun flori la mormânt, nu lui, dar ţie ţi-aş pune. În bătaie de joc, flori uscate, legate cu sârmă ghimpată. Priveşte-le, nu te vor răni, nu ai tu curajul să le atingi sau să iubeşti ceva mai mult de frumos.

Dracii ştiu să se joace, să iubească, să fie veseli de aceea au plecat din raiul sănătos şi plin de bunătate. Ei vor acţiune, vor secunde trăite, nu ore moarte, așteptate. Nu ştiu să aştepte sau să te aştepte, sunt răbdători şi calmi, sunt cruzi şi urâţi.

O să-mi pun degetele moarte la poarta raiului să te împingă mai aproape de Dumnezeu. Să te omoare el, să te iubească el cum eu nu am ştiut. Să te aud din mormânt ţipând de durerea cerurilor tale.

“Eu sunt de acţiune, bă, înţelegi?”